Lifestyle Outfit

February thoughts

52987243_312925312704042_5446010267810922496_n

M-am întrebat în ultima vreme de ce suferința este mult mai apăsătoare decât fericirea în sine. De ce uneori parcă e mai ușor să te adaptezi supărărilor și să te complaci în ele decât să lucrezi la persoana ta să treci peste ele, astfel încât atunci când ești întrebat cum te simți să spui cu cel mai sincer zâmbet că ești bine?

Pentru o persoană ca mine, fericirea este doar un moment. Și trece. Nu există varianta de a fi constant prezentă. Sau în orice caz, sentimentul de mulțumire, dacă nu fericirea. Nu știu dacă e normal să treci de la o stare la alta atât de repede și să nu ai o linie dreaptă. Știu că toată lumea are parte de curbe și sensuri giratorii din care parcă nu mai ieși, dar când reușești totuși să faci asta, de ce ai tendința să te întorci acolo? 

Poate pentru că simți mai multe învârtindu-te în cercul ăla de sentimente decât mergând drept. 

I have been wondering lately why suffering is deeper than happiness itself. Why is it sometimes easier to adapt to annoyances than to work on your person to get over them, so when you are asked how do you feel, you can say with the most sincere smile that you are okay?

For a person like me, happiness is just a moment. And it passes. There is no way to be constantly present. Or in any case, the feeling of contentment, if not the happiness. I don't know if it's normal to move from one state to another so quickly and to not have a straight line. I know everyone has roundabouts and circles from which you don't seem to go out, but when you manage to accomplish that though, why do you tend to go back there?

Maybe because you feel more spinning in that circle of feelings than going straight.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply